A început ca o frustrare cu Excel-ul.
Cineva — noi, mai exact — a privit cum funcționează achizițiile de echipamente și reactivi medicali în România: cereri trimise pe email la 12 furnizori, răspunsuri primite în formate complet diferite, comparate manual într-un spreadsheet Excel. Și nu vorbim doar de spitale sau clinici. Vorbim de laboratoare de cercetare care se luptă cu birocrația înainte să apuce să facă știință. De universități cu zece facultăți și zero proces unitar de achiziție. De cabinete veterinare care comandau telefonic, pe baza unor oferte printate.
Furnizorii nu știau cui să trimită oferte. Trimiteau oricum, la toți, și sperau. Iar cei mai insistenți sunau și sunau, propunând produse pe care clientul nu le ceruse, nu le voia și nu le folosea. „Doar să știți că avem și o promoție la analizatoarele hematologice..." Mulțumim, nu, avem deja trei.
Și mai era ceva. Toate ofertele tipărite, toate emailurile printate „pentru dosar", toate formularele în trei exemplare — hârtie, hârtie, hârtie. O amprentă de carbon pentru un proces care putea — și trebuia — să existe doar digital.
Și cel mai greu de acceptat: munca asta nu se termina la ora 17:00. Se termina acasă, după cină, cu laptopul pe genunchi, comparând oferte în timp ce la televizor rula ceva pe care nu-l urmăreai cu adevărat. Noi am construit locul ăsta — ca să poți pleca acasă la ora 17:00.
